Decizia este relevantă pentru litigiile în care salariații contestă încetarea contractului individual de muncă, concedierea, modalitatea de încetare a raportului de muncă sau alte efecte juridice produse în legătură cu încetarea acestuia.
Contextul cauzei
Cauza soluționată de ÎCCJ a avut ca obiect stabilirea instanței competente să judece un litigiu de muncă, în contextul existenței unui conflict negativ de competență.
Conflictul negativ de competență apare atunci când două sau mai multe instanțe se declară, succesiv, necompetente să judece aceeași cauză. Într-o astfel de situație, Înalta Curte intervine prin regulator de competență, stabilind instanța care urmează să soluționeze litigiul.
În cauza analizată, problema principală a fost dacă reclamantul mai putea invoca drept criteriu de competență locul de muncă, deși raportul său de muncă încetase înainte de introducerea acțiunii.
ÎCCJ a răspuns afirmativ, reținând că natura litigiului rămâne aceea a unui conflict individual de muncă, indiferent de faptul că raportul de muncă încetase deja.
Cadrul legal aplicabil
Potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, în forma aplicabilă la data introducerii acțiunii, cererile privind judecarea conflictelor de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție reclamantul își are domiciliul, reședința sau locul de muncă ori, după caz, sediul.
Acest text instituie o competență teritorială alternativă în beneficiul reclamantului.
Cu alte cuvinte, reclamantul nu este obligat să sesizeze o singură instanță determinată rigid, ci poate alege între instanțele indicate de lege. În cazul salariatului, opțiunea este justificată de principiul protecției salariatului și de necesitatea de a-i facilita accesul la justiție.
Totuși, ÎCCJ a subliniat că această competență alternativă rămâne una reglementată prin norme imperative. Reclamantul poate alege, dar numai între instanțele prevăzute expres de lege: tribunalul de la domiciliu sau reședință ori tribunalul de la locul de muncă.
Încetarea raportului de muncă nu elimină dreptul de opțiune al reclamantului
Unul dintre aspectele esențiale ale deciziei îl reprezintă concluzia că încetarea raportului de muncă anterior sesizării instanței nu afectează dreptul reclamantului de a opta pentru instanța de la locul de muncă.
ÎCCJ a reținut că litigiul privind încetarea raporturilor de muncă intră în sfera jurisdicției muncii. Art. 266 din Codul muncii prevede expres că jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor privind încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau colective de muncă.
Prin urmare, chiar dacă raportul de muncă a încetat, litigiul rămâne un conflict individual de muncă, iar regulile speciale de competență din Codul muncii continuă să se aplice.
Această interpretare este importantă mai ales în litigiile în care se contestă însăși modalitatea de încetare a raportului de muncă. În asemenea cazuri, rațiunea pentru care legea permite sesizarea instanței de la locul de muncă subzistă, deoarece locul de muncă rămâne relevant pentru raportul juridic dedus judecății.
Stabilizarea competenței prin alegerea făcută de reclamant
ÎCCJ a reținut că, odată ce reclamantul a ales una dintre instanțele deopotrivă competente potrivit legii, competența se stabilizează în favoarea acelei instanțe.
Această soluție are la bază art. 116 din Codul de procedură civilă, care reglementează alegerea competenței în cazurile de competență teritorială alternativă.
În cauza analizată, reclamantul s-a adresat Tribunalului București. Din elementele cauzei rezulta că activitatea acestuia se desfășurase la sediul angajatorului din București, iar reclamantul afirmase că avea și reședința în București.
Prin urmare, Tribunalul București era una dintre instanțele prevăzute de lege, iar alegerea reclamantului a fixat în mod definitiv competența acestei instanțe.
În consecință, ÎCCJ a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.
De ce este importantă decizia
Decizia ÎCCJ este relevantă deoarece confirmă caracterul protector al regulilor de competență în materia conflictelor de muncă.
În practică, pot apărea situații în care angajatorul susține că, după încetarea raportului de muncă, fostul salariat nu ar mai putea sesiza instanța de la locul de muncă, ci doar instanța de la domiciliul său. ÎCCJ respinge această abordare și confirmă că dreptul de opțiune al reclamantului nu dispare prin încetarea contractului individual de muncă.
Interpretarea are relevanță pentru:
- contestațiile împotriva deciziilor de concediere;
- cererile privind anularea actelor de încetare a contractului individual de muncă;
- cererile de reintegrare;
- cererile privind plata drepturilor salariale aferente perioadei anterioare sau ulterioare încetării;
- litigiile privind efectele încetării raportului de muncă.
Din perspectiva salariatului, decizia confirmă posibilitatea de a sesiza instanța care îi asigură accesul cel mai facil la justiție, în limitele prevăzute de Codul muncii.
Din perspectiva angajatorului, decizia confirmă că excepțiile de necompetență teritorială trebuie analizate cu atenție, în special atunci când reclamantul a ales una dintre instanțele prevăzute expres de lege.
Concluzie
Prin Decizia nr. 1215 din 17 septembrie 2025, ÎCCJ a stabilit că litigiile privind încetarea raporturilor de muncă rămân conflicte individuale de muncă, chiar dacă raportul de muncă a încetat anterior introducerii cererii de chemare în judecată.
În aceste litigii, reclamantul beneficiază în continuare de competența teritorială alternativă prevăzută de art. 269 alin. (2) din Codul muncii și poate alege între tribunalul de la domiciliu sau reședință și tribunalul de la locul de muncă.
Odată exercitat acest drept de opțiune, competența se stabilizează în favoarea instanței sesizate, dacă aceasta se numără printre instanțele prevăzute de lege.
Decizia consolidează principiul protecției salariatului în materia jurisdicției muncii și clarifică faptul că încetarea raportului de muncă nu elimină relevanța fostului loc de muncă în stabilirea competenței teritoriale.
Comentarii