Operațiunea juridică a cesiunii de contract

Operațiunea juridică a cesiunii de contract, deși a generat de-a lungul secolelor controverse doctrinare semnificative, inclusiv pe plan național sub vechiul cadru legislativ civil, utilitatea și necesitatea sa au condus la o reglementare judicioasă în legislațiile moderne, inclusiv în Noul Cod Civil al României. Această instituție complexă facilitează circulația valorilor patrimoniale și adaptarea contractelor la exigențele practice ale circuitului civil.

1. Noțiunea și reglementarea legală 

În esența sa, cesiunea de contract se definește ca o operațiune juridică (cu titlu oneros sau gratuit, tripartită sau bilaterală) prin care una dintre părțile contractului inițial, denumită cedent (cedens), își transferă calitatea de parte contractuală unui terț, denumit cesionar (substituens). Astfel, cesionarul preia poziția juridică a cedentului în contractul existent, angajându-se în raporturi directe cu partea contractuală rămasă, cedatul (cessus). Această substituire a poziției contractuale are loc fără a altera conținutul intrinsec al contractului inițial.

Reglementarea expresă a cesiunii de contract în dreptul intern se regăsește în Noul Cod Civil, articolele 1315-1320, în cadrul Secțiunii a 8-a a Capitolului I – "Contractul", Titlul II – "Izvoarele obligațiilor", Cartea a V-a – "Despre obligații". Pe lângă aceste dispoziții generale, legiuitorul a prevăzut și ipoteze speciale de cesiune de contract, cum ar fi:

• Cazul exercitării preempțiunii (Art. 1733 C. civ.).
• Situații specifice în materia locațiunii (Art. 1811-1813 C. civ.).
• Cesiunea accesorie transmiterii bunului în domeniul asigurărilor de bunuri (Art. 2220 C. civ.).

Definiția legală a cesiunii de contract este stabilită de Art. 1315 alin. (1) C. civ., care stipulează că "o parte poate să își substituie un terț în raporturile născute dintr-un contract numai dacă prestațiile nu au fost încă integral executate, iar cealaltă parte consimte la aceasta."

Din această definiție concisă, se desprind următoarele elemente caracteristice:

• Cesiunea de contract presupune o transmisiune cu titlu particular a raportului juridic obligațional inter vivos.
• Este o operațiune unică, care nu generează o transmisiune succesivă a obligației (nici în ceea ce privește activul, nici pasivul). O condiție esențială este ca prestațiile să nu fi fost încă integral executate, implicând că obligațiile trebuie să fie în curs de desfășurare și nu stinse. Cesiunea vizează transferul întregului pachet de drepturi și obligații, și nu o transmitere secvențială, care ar putea fi calificată drept cesiune de creanță.
• Pentru a-și produce efectele juridice, este esențial consimțământul părții care își păstrează poziția contractuală (cedatul).

Este imperativ să subliniem că cesiunea de contract nu trebuie confundată cu alte instituții juridice precum cesiunea de creanță, subrogația personală, preluarea de datorie sau novația subiectivă, diferențele fiind de fond și nu doar terminologice. De exemplu, subrogația personală este legată de plată și nu este o modalitate de transfer obligațional propriu-zis.

2. Delimitări conceptuale

Natura juridică a cesiunii de contract este cea a unui act juridic cu efect translativ de drepturi și obligații, respectiv o convenție translativă. De asemenea, este specifică unui contract prin care se operează o substituire de persoane, asigurând continuitatea contractului original, dar cu părți noi. Contractul astfel cesionat trebuie privit ca o valoare patrimonială cesibilă.

O distincție fundamentală se impune între cesiunea de contract și subcontractare. Deși ambele implică un terț, acestea diferă esențial prin scop și efecte:

• Subcontractarea implică încheierea unui nou contract (contract principal) prin care una dintre părți încredințează unui terț executarea totală sau parțială a obligațiilor sale din contractul inițial. Partea care subcontractează nu este liberată de obligațiile sale față de cocontractantul inițial. Așa cum doctrina franceză a remarcat, subcontractul este un contract "grefat" pe cel principal. Un exemplu elocvent este cel din Art. 1770 C. civ., conform căruia furnizorul inițial răspunde față de beneficiar pentru calitatea produselor și serviciilor furnizate de terțul subcontractant, având un drept de regres împotriva acestuia.
• Cesiunea de contract, în schimb, realizează o substituire a unei părți în contractul inițial, cu efectul liberării cedentului de obligațiile sale față de cedat, prin preluarea acestora de către cesionar. Noul contractant devine parte a raportului juridic existent, nu creează un raport nou.

Legiuitorul, conștient de aceste diferențe, reglementează distinct, dar uneori și în paralel, cele două operațiuni. De pildă, Art. 1847 alin. (2) C. civ. interzice subarendarea totală sau parțială sub sancțiunea nulității absolute, în timp ce Art. 1846 C. civ. permite cesiunea arendării în condiții restrictive. Similar, în materia subînchirierii și a cesiunii contractului de locațiune, Art. 1833 C. civ. și Art. 1805-1808 C. civ. stabilesc reguli și condiții specifice, subliniind capacitatea legiuitorului de a delimita, dar și de a identifica puncte comune între aceste instituții.

3. Elementele subiective, fundamente și utilitate Practică

Operațiunea juridică a cesiunii de contract este conturată de trei elemente subiective: cedentul, cesionarul și cedatul. Deși convenția inițială este bilaterală (între cedent și cesionar), consimțământul cedatului este esențial pentru producerea efectelor juridice urmărite, transformând operațiunea într-un contract tripartit sau într-o convenție bilaterală a cărei efectivitate este condiționată de acest acord ulterior. Necesitatea consimțământului cedatului este dictată de principiul forței obligatorii a contractului și de libertatea de voință, o modificare unilaterală fiind inacceptabilă.

Există și excepții legale unde cesiunea de contract ia naștere prin exercitarea unei prerogative legale, iar transmiterea drepturilor și obligațiilor operează automat, fără a necesita consimțământul prealabil al cedatului. Exemple includ preempțiunea (Art. 1733 C. civ.), locațiunea (Art. 1811-1813 C. civ.) și asigurările de bunuri (Art. 2220 C. civ.), acestea din urmă fiind cesiuni accesorii transmiterii unui bun.

Consimțământul cedatului conferă cesiunii natura juridică de substituire a întregului contract, și nu doar un simplu transfer al acordului de voință originar. Astfel, operează o strămutare a contractului în sine, care este obiectul cesiunii și trebuie privit ca o realitate juridică obiectivă.

Trăsăturile esențiale ale cesiunii de contract sunt:

• Un caracter translativ inter vivos.
• O operațiune juridică unitară de substituire convențională a unui contractant.
• Necesitatea consimțământului contractantului cedat pentru realizarea ei.

Utilitatea practică a cesiunii de contract rezidă în capacitatea sa de a imprima dinamism relațiilor obligaționale, de a mobiliza creanțele și de a asigura o circulație mai rapidă a valorilor în circuitul civil, concomitent cu reducerea costurilor operațiunilor. Reglementarea sa în Codul Civil subliniază libertatea subiecților de drept și caracterul supletiv și dispozitiv al normelor în această materie, statuând libertatea de a încheia un asemenea contract și valorificând autonomia de voință a părților într-o societate dinamică.

În privința dreptului tranzitoriu, Art. 3 și Art. 5 din Legea nr. 71/2011, coroborate cu Art. 6 C. civ., stabilesc că pentru contractele cesionate sub imperiul Codului Civil din 1864 se aplică dispozițiile de la momentul încheierii acestora. Însă, modificările ulterioare intrării în vigoare a Noului Cod Civil se supun noilor reglementări, cu precizarea că obligația transmisă prin cesiune își păstrează regimul juridic stabilit la data nașterii sale (Art. 117 alin. (2) din Legea nr. 71/2011).

4. Tipurile cesiunii de contract 

Cesiunea de contract poate fi clasificată în diverse tipuri, în funcție de modul de realizare și caracterul său:

• Operațiune cu titlu principal: cesiunea este autonomă, dependentă doar de contractul ce face obiectul cesiunii. Aceasta se poate realiza printr-un acord tripartit (cedent, cesionar, cedat), printr-o convenție bilaterală între cedent și cesionar, supusă ratificării ulterioare a cedatului, sau prin consimțământul anticipat al cedatului (caz în care cesiunea își produce efectele din momentul notificării, conform Art. 1317 alin. (1) C. civ.).
• Operațiune cu titlu accesoriu:intervine ca urmare a înstrăinării unui bun care este obiect al unui contract, fie în cadrul unei cesiuni legale (locațiune, asigurare), fie ca parte a unei operațiuni contractuale complexe (ex: cesiunea unui fond de comerț).
• Operațiune convențională: se realizează prin acord bilateral sau plurilateral al părților.
• Operațiune legală (excepțională): nu respectă principiile generale de cesiune de contract (Art. 1315 C. civ.), fiind prevăzută special de lege (ex: cesiuni accesorii transmiterii unui bun, Art. 1811-1813 C. civ., Art. 2220 C. civ.).
• Operațiune atipică: se realizează prin valorificarea unei prerogative legale, cum este dreptul de preempțiune (Art. 1733 alin. (1) C. civ.).

Domeniul de aplicare al cesiunii de contract este vast, vizând atât contractele sinalagmatice, cât și cele unilaterale, cu executare succesivă sau uno ictu, cu condiția ca prestațiile să nu fi fost încă integral executate. Contractele cu executare instantanee pot face obiectul cesiunii dacă executarea lor a fost amânată sub termen sau condiție suspensivă (ex: o cesiune de promisiune bilaterală de vânzare).

În principiu, de la aplicarea cesiunii de contract sunt excluse contractele intuitu personae, a căror încheiere a fost determinată de persoana cocontractantului. Totuși, dacă cedatul își dă consimțământul, chiar și într-un contract intuitu personae, cesiunea este validă și produce efecte, deoarece totul depinde exclusiv de voința acestuia, în virtutea caracterului supletiv al normei legale. Nu se poate pune problema cedării dacă există o prevedere legală prohibitivă privind incesibilitatea unei obligații (ex: Art. 2258 C. civ., referitor la drepturile creditorului întreținerii). Doctrina distinge între intuitu personae subiectiv (personalitatea, reputația) și obiectiv (capacități sau calități intrinseci).

În cazul persoanelor juridice supuse reorganizării (fuziune, divizare), contractele încheiate în considerarea calității acestora (intuitu societatis) nu încetează efectele, cu excepția cazurilor în care părțile au stipulat expres contrariul sau menținerea contractului este condiționată de acordul părții interesate (Art. 240 C. civ.). Lipsa unui răspuns din partea persoanei juridice succesoare în termenul legal echivalează cu refuzul de menținere a contractului.

Părțile pot interzice cesiunea contractului prin stipularea unei clauze exprese în contractul inițial. O astfel de clauză are un caracter insurmontabil, dată fiind natura convențională a cesiunii. Cu toate acestea, în relațiile comerciale dintre profesioniști, o astfel de clauză ar putea fi desființată de instanța de judecată în situații excepționale, dacă se demonstrează un interes superior, cum ar fi redresarea financiară a uneia dintre societățile contractante, realizată prin intermediul unei cesiuni de contract.